„Un om fără datorii este un om bogat”. O mostră de gândire care poate fi considerată „de modă veche” în originalul capitalism sălbatic al ultimilor ani. Cu o completare extrem de importantă. Un om fără datorii este un om liber. Libertate vândută prea uşor, şi pierdută printre scadenţare, refinanţări şi descoperiri de card. Restanţele acumulate de populaţie la creditele bancare au explodat după începerea crizei economice, iar acum continuă să crească, nu doar în judeţele mai slab dezvoltate economic. Soluţia – cea de asigurare a unei minime educaţii financiare – continuă să fie ignorată nu doar de mass-media, ci şi de sistemul educaţional. Costul indiferenţei – interesată sau care vine din inerţie – este, de această dată, unul enorm.

Spirala îndatorării

Cu siguranţă fiecare dintre noi avem în familie cel puţin un bătrân care nu a avut niciodată un credit bancar şi, mai mult, nu a rămas niciodată restant, nici măcar cu o zi la plata facturilor curente. Sunt acei oameni care se înghesuie la ora patru dimineaţa, în gerul de început de ianuarie, pentru a fi primii care îşi plătesc în avans, pentru noul an, taxele şi impozitele locale. Sunt cei care nu înţeleg cum pot dormi liniştiţi semenii lor care au trei-patru credite şi o executare în derulare. Oameni care mănâncă pâine cu apă dacă plata întreţinerii i-a lăsat fără bani până la următoarea pensie.

Într-o societate în care contul bancar a devenit sinonim cu CNP-ul, iar „viaţa pe credit” continuă să fie promovată intens, peste tot, aceşti oameni sunt văzuţi ca nişte paria, ca nişte inadaptaţi. De altfel, şi la nivel european s-a discutat ca o problemă serioasă faptul că în România numărul de posesori de conturi bancare şi, implicit, carduri, continuă să rămână unul redus în comparaţie cu media europeană.

Dincolo de principiul lesne de înţeles, al capitalismului şi economiei de piaţă care nu se poate dezvolta decât cu „motorul” creditării, sunt oare românii care se tem de datorii nişte ciudaţi ? Sau nu cumva au înţeles oare că într-un contract de creditare pentru nişte lucruri de care nu ai cu adevărat nevoie îţi amanetezi senin viitorul ? Că primeşti nişte bani, cheltuiţi repede, pe nimicuri, în schimbul unor ani de viaţă şi a unui noian de griji ? Oare chiar avem nevoie de toate lucrurile care ne înconjoară, luate pe principiul „cumperi azi, plăteşti mâine” ?

Cifrele dau, poate, cel mai bun răspuns. Nu trebuie decât să se facă o comparaţie între indicatorii structurii în profil teritorial a creditelor populaţiei, publicată lunar de Banca Naţională a României. 

Conform ultimei situaţii, publicate luna trecută, inclusiv în judeţe ceva mai slab dezvoltate economic restanţele la creditele în lei şi valută ale populaţiei continuă să crească vertiginos, de la lună la lună. În Botoşani, de pildă, sunt 158 de milioane de lei – credite restante în moneda naţională şi 78 de milioane de lei – restanţe la creditele în valută. Prin comparaţie, în „momentul zero” al crizei economice, în iulie 2008, în Botoşani se înregistrau doar 9,4 milioane de lei – restanţe la credite în lei şi 2,06 milioane de lei la credite în valută. În Caraş Severin, restanţele la creditele în lei sunt acum de 89 de milioane, iar la cele în valută de 72 de milioane de lei, în comparaţie cu 13 milioane de lei la credite în moneda naţională şi 709.000 de lei la creditele în valută, în iulie 2008. Situaţia nu e diferită nici în cazul judeţelor bine dezvoltate economic. În Braşov, de pildă, în prezent restanţele la creditele în lei cumulează 658 de milioane de lei, în timp ce la creditele în valută au ajuns la 562,5 milioane de lei. În acelaşi judeţ, în iunie 2008 restanţele la creditele în lei cumulaseră doar 65 de milioane de lei, în timp ce la creditele în valută restanţele nu depăşeau 22 de milioane de lei.

Aceşti indicatori sunt selectaţi aleatoriu, situaţia fiind cam aceeaşi în toate zonele. Se poate vedea că sunt cazuri în care restanţele acumulate la credite au crescut şi de 15-20 de ori în decursul câtorva ani. În spatele acestor cifre seci, există întotdeauna tragedii personale, poveşti dureroase legate de executări silite, case părinteşti pierdute sau familii destrămate.

O soluţie ignorată

Fără o intervenţie a statului, care e greu de crezut că va veni, situaţia supra-îndatorării va deveni una dintre problemele economice majore ale următorilor ani. Analizând retrospectiv „spirala datoriilor”, probabil că mulţi dintre debitorii ajunşi acum în pragul executării ar spune că nu ar mai repeta greşeala, şi că nu au ştiut, de la început, în ce se bagă.  Dobânda anuală efectivă era o noţiune abstractă şi a rămas o noţiune abstractă pentru o parte din ei, iar faptul că băncile recomandau insistent prin 2006 şi 2007 creditele în franci elveţieni părea „pontul anului”.

Aceeaşi lipsă a unei minime educaţii financiare este motivul pentru care şi azi multe instituţii financiare nebancare cu dobânzi fabuloase cunosc o dezvoltare fără precedent pe piaţa din România, în paralel cu societăţile de recuperare. Din păcate, aceste lacune educaţionale sunt speculate prompt, şi întreţinute. În momentul de faţă nu există nici măcar o singură emisiune televizată, nici măcar o singură rubrică într-o publicaţie de mare tiraj care să explice românilor noţiunile de bază care să-i ajute să aibă o relaţie corectă şi principială cu o instituţie financiară, care să-i înveţe cum să se descurce în cazul în care devin victimele unor abuzuri. Şi nici în cazul generaţiilor viitoare nu există speranţa că se vor descurca mai bine în acest hăţiş al dobânzilor şi comisioanelor, atâta vreme cât în şcoală, la niciun nivel, nu se predau astfel de noţiuni elementare. „Fără îndoială că este nevoie de cursuri de educaţie financiară, care să fie integrate într-o aşa-numită educaţie pentru societate. Tinerii trebuie învăţaţi ce presupune contractarea unui credit, relaţia cu banca, dar şi codul bunelor maniere, noţiuni care să-i ajute la un interviu de angajare, sau noţiuni de legislaţie, pentru că majoritatea habar nu au au cum să interpreteze şi să găsească o lege care îi afectează direct. Toate acestea ar putea fi integrate într-un modul care le-ar fi cu adevărat util elevilor, şi i-ar pregăti pentru viaţă”, spune profesorul Ştefan Vlaston, preşedintele Asociaţiei Educer.

Speranţe de normalizare există. În marile oraşe, există persoane, majoritatea cu o experienţă antreprenorială în spate, care vor să realizeze, prin voluntariat, în şcoli, acest gen de educaţie pentru viaţă. Deocamdată nu pot. Pentru că totul se opreşte, ca de obicei, în ştampilele şi semnăturile ierarhiei birocratice.