Haideți să trasăm cu creionul imaginației o linie dreaptă foarte lungă (o axă) și să plasăm la capătul din stânga o societate perfect controlată iar la capătul din dreapta una perfect liberă. În lumea din stânga nimeni nu posedă nimic. Totul este al comunității. Toată lumea primește strict după merite și – uneori – după nevoi, astfel încât nimeni să nu sufere. Și toți muncesc conștiincios, la program, cu drag și spor. Vă pare familiar scenariul? Acum să ne întoarcem privirea către lumea din dreapta, unde nimeni nu are nicio obligație. Toți fac numai și numai ceea ce au chef, în orice moment al zilei. Și nimeni nu are de dat socoteală nimănui. Este lesne de intuit faptul că niciunul dintre cele două scenarii nu are șanse de a fi transpus în realitate. Sunt doar două absurdități extreme care nu au alt scop decât să ne ajute să ne alegem o direcție și o credință în viață.

Ne-ar plăcea să ducem o viață foarte socială, în care să dedicăm o mare parte din timpul și energia noastră celorlalți, sau mai degrabă ne-am dori să fim lăsați în pace și să ne ocupăm doar de propria existență, așa cum știm noi mai bine? Între cele două extreme apar taxele. Respectiv cuantificarea exactă, în bani, a valorii pe care o are fiecare de oferit societății. Pentru ce? În schimbul diverselor bunuri sau servicii care ne interesează și pe care credem că le-am putea construi mai bine, mai repede și mai eficient împreună, decât fiecare pentru el.

Într-o lume ideală, lucrurile ar fi destul de simple. În lumea reală, însă, aerul nu este oxigen pur, apar frecări la tot pasul, iar sistemele aparent izolate se încăpățânează să admită mereu interferențe din exterior. Așa că avem de-a face cu un anumit randament – termen împrumutat din fizică – cu care transferul de valoare de la individ către societate și înapoi către individ se poate produce. Și mai simplu spus, pot fi convins că dacă sunt fermier și trimit către comunitate un sac cu porumb, sigur voi primi înapoi un sac fără ceva. Ce lipsește reprezintă prețul pe care fiecare dintre noi îl avem de plătit pentru funcționarea sistemului.

Cel mai mare succes ca specie nu-l putem avea decât trăind în sisteme mari, împărțindu-ne responsabilitățile și construindu-ne competențe specifice. Avocatul de multe ori nu știe să bată un cui în perete, iar cântărețul habar nu are să repare un robinet. Dar, fiecare se pricepe mult peste medie la ceea ce are el de făcut. Doar că avem nevoie de o unitate cu care să măsurăm valoarea fiecărui produs sau serviciu. Iar asta se face cu ajutorul banilor. Și aici apare trucul, iepurele scos din joben de către politicieni. „Lăsați-ne pe noi să facem împărțeala și vom ajunge la cea mai bună eficiență a schimbului dintre om și comunitate“, ne spun vânătorii de voturi cel puțin o dată la patru ani. Iar noi îi lăsăm.

În această lumină, dezbaterea pe tema micșorării CAS devine o falsă problemă. Toți cei de la televizor au dreptatea lor, dar fiecare doar parțial. Fiindcă niciunul dintre protagoniștii discuțiilor nu a reușit vreodată să inventeze un sistem fiscal complet (taxele trebuie mereu coroborate unele cu celelalte) care să ne permită să trăim mai bine. Singurul lucru pe care l-au reușit cei doi poli ai puterii implicați în discuțiile cu pricina a fost să se apuce să călărească fiecare pe calul celuilalt.

sursa: capital.ro

Alte articole pe care ati dori sa le cititi